Scrisul ca maestru

Mă întrebam uneori de ce noi, cei care scriem sau consultăm în privinţa anumitor aspecte nu urmăm de cele mai multe ori sfaturile pe care le dăm altora sau, urmăm dar nu în totalitate.

Uneori ne adresăm vouă, celor care citesc dar nu suntem încă aşi în ceea ce vă îndemnăm să faceţi.

Uneori scriu anumite lucruri pe care abia când o fac le conştientizez cu adevărat.

Azi, în duş am înţeles de ce se întâmplă astfel:

De fapt eu şi, cred că mulţi dintre cei ce scriu despre dezvoltare personală, scriem pentru noi înşine.

O parte din mine creativă, progresivă, intuitivă şi poate înţeleaptă, prin scris îmi arată ce ar putea face partea inertă care îmi ghidează comportamentul încă.

Atunci când scriu sunt într-o stare diferită, o stare care se află cu un pas înaintea mea, de parcă eul meu superior, înţelegând că nu prea are cum să mă contacteze, că fac prea multe greşeli, îmi arată direct pe foaie ce-i de făcut.

Uneori gândurile îmi arată şi ele, dar când văd asta scris, parcă e altfel, parcă ar căpăta acea claritate care îmi lipsea atât de mult.

Dacă scriu o carte, e ca şi cum o parte divină din mine mi-ar scrie prin ea o scrisoare foarte importantă, această scrisoare este adresată mie în primul rând, din această cauză încă nu corespund în totalitate cu modelul care este în ea.

 Toate sfaturile pe care le dăm celorlalţi ar trebui în primul rând să le aplicăm noi înşine, este un mod de a ne spune nouă ce-i de făcut.

Fii foarte atent la ce sugerezi altora, s-ar putea să-ţi fie de folos!