Tu ce ai în pahar?

Un fel de continuare la articolul postat azi mai devreme:

Dacă vrei ceva mai mult trebuie să renunţi la puţinul pe care îl ai.

Poate pare paradoxal – cum aşa, să renunţi la un lucru mic ca să poţi primi un lucru mare şi dacă nu primesc până la urmă?

mi-a plăcut foarte mult explicaţia lui R. Narushevichi în această privinţă.

El vorbeşte despre femeile care se scufundă în carieră de frică să nu primească relaţia pe care şi-ar dori-o.

Este ca şi cum ele ar avea un pahar cu apă (cariera) şi nu doresc să-şi elibereze paharul pentru a primi în pahar o băutură mult mai valoroasă apei (o relaţie plină de dragoste şi împlinire personală).

Este vorba de frica noastră de a „elibera paharul”,  adică de a renunţa la lucrurile pare nu ne satisfac pentru că nu suntem sigure că ar apărea ceva mai bun în loc.

Dar schimbările încep cu renunţarea la lucruri vechi.

Schimbările încep cu „vreau să primesc de la viaţă asta şi asta, nu sunt gata să mai accept lucruri care îmi asigură doar supravieţuirea emoţională”.

Pentru că mă refer în special la lumea interioară, la dezvoltarea până în momentul în care eşti gata să renunţi la apa din pahar, cu riscul de a nu primi în loc nimic un timp.

Noi de cele mai multe ori vrem ca mai întâi să avem siguranţa unei băuturi mai bune, doar că asta se pare că nu se întâmplă niciodată, ca să renunţăm la lucrurile vechi şi, de multe ori inutile deja.

Ca să apară oportunităţi este nevoie să renunţăm la siguranţă.

Ce zici, ai avut şi tu astfel de experienţe?

Sunt sigură că ai avut, deşi poate nu le-ai gândit sub această lumină, aştept într-un comentariu părerea ta!

Mulţumesc pentru răbdarea cu care citeşti!

Durerea schimbării

Vorbeam ieri cu un prieten şi mă „plângeam” că au loc anumite evenimente „grele” în viaţa mea, atât în viaţa personală cât şi în cea profesională, la care el, mi-a răspuns că e foarte bine că au loc schimbări mari, că el aşteaptă demult şi nu se întâmplă nimic nou.

I-am replicat că mă bucur şi eu mult pentru asta totuşi, este foarte dureros procesul. În acel moment mi-a venit o analogie care redă foarte fidel ceea ce simt că se întâmplă:

De parcă aş fi un bob de grâu care vrea să devină făină – acum are şansa să nimerească între pietrele unei mori, este un lucru dorit – voi deveni ceea ce vreau foarte mult să devin, mă voi rafina mult dar, este al naibii de dureros procesul. Va trebui să fiu şlefuită mai întâi de stratul superficial, apoi voi fi măcinată.

Cred că de asta şi ne este frică de schimbări mari.

Ceea ce este interesant este că uneori, atunci când prea mult evităm noi să facem schimbările (să mergem singuri la moară), viaţa ne împinge încolo, pentru că „grâul” are şi el un timp al său, dacă nu devină făină, este dat ca hrană animalelor.

O zi cât mai frumoasă să aveţi!

Şi… nu vă împotriviţi măcinării!

Mesaje cu sens… cel puţin dublu

Este trist că la unele concluzii ajungem prin experienţe mai degrabă negative.

Poate aşa trebuie să fie, nu ştiu.

Sunt de exemplu momente când ne supărăm pe cineva care a acţionat altfel decât ne-am aşteptat noi, altfel decât ne-ar fi plăcut să acţioneze. Şi, deşi suntem conştienţi că depinde doar de noi starea noastră interioară, ne afectează. Ne simţim răniţi, ignoraţi, respinşi. Ni se pare la un moment dat că relaţia cu acel cineva este mult mai importantă pentru noi decât pentru el/ea. Începem să-i spunem ce se întâmplă, ca să înţeleagă ce simţim, ce efecte a avut acea acţiune asupra stării noastre şi ne trezim că în loc să transmitem mesajul „Eşti foarte important pentru mine, mi-e frică că tu nu simţi acelaşi lucru, hai să vedem ce se întâmplă…” transmitem „Mă dezamăgeşti cu comportamente de acest gen, nu eşti destul de bun…”.

Oare de ce facem asta?

Oare de ce atunci când iubim alegem să comunicăm lucruri care mai degrabă aduc suferinţe şi neînţelegeri decât intimitate şi dragoste?

Oare să fi primit multe din asemenea mesaje când eram mici şi „greşeam”?

Oare credem că simţul vinovăţiei partenerului ne-ar ajuta cumva?

Vrem să controlăm şi nu ne mai pasă ce simte partenerul după ce ne-a făcut să suferim?

Tu cum crezi, de ce alegem să transmitem mesaje care scad valoarea partenerului, atunci când nu ne place comportamentul lui?

Mai încearcă o dată!

Care o fi secretul succesului?

 O fi oare o mare schimbare, după ani de insucces?

O fi o întorsătură bruscă şi controlată de nu mai ştiu ce forţe exterioare nouă?

Sau poate un noroc căzut din… cer?

Sunt câteva domenii înguste (şi poate lipsite de valoare pentru cei mai mulţi dintre voi…), în care pot afirma că am succes, sau sunt decisă să mai lucrez ca să-l ating.

Am analizat ultimul timp ce mă face să obţin succes sau să fiu sigură că-l voi obţine (deşi niciodată nu poţi fi sigur de nimic, totuşi fiindcă aplic aceleaşi strategii ca şi în domeniile în care am reuşit – pot fi aproape sigură…) şi, am ajuns la o concluzie, pe cât de simplă şi evidentă, pe atât de EVITATĂ de mulţi dintre noi (şi chiar de mine în alte domenii).

Ceea ce vreau să te îndemn şi pe tine: urmăreşte ce ANUME faci diferit în ariile tale de eficienţă faţă de ariile în care îţi vine destul de greu (încă); mai apoi, nu ai decât să extinzi propria ta experienţă asupra celor din urmă, dacă vrei desigur să fii bun şi în acel domeniu.

Mai întâi voi scrie despre ariile în care mă simt „expert”, descriind câte puţin din experienţa personală de „devenire şi evoluţie” a fiecăreia, ca mai apoi, să deschid două secrete, foarte importante, dar cred eu, nu foarte simplu de pus în practică.

Deşi nu pare un mare lucru: mă pricep destul de bine la tricotat! Am început să tricotez când eram anul 2 la facultate, (mai serios, pentru că mai tricotasem până atunci dar nu mare lucru). Am descoperit aproape toate secretele tricotatului singură şi sunt sigură că multe lucruri le fac diferit decât „după carte”, unele lucruri le-am învăţat de la mama, unele le-am inventat făcând greşeli, desfăcând şi tricotând din nou, numărând, calculând ceva ce dibuiam cum ar trebui să fie. Lucrurile pe care le-am descoperit singură au fost ca şi gravate la mine în minte, cred că dacă nu aş tricota mai mulţi ani, tot le-aş ţine minte. Cred că acum, după 10 ani de experienţă (nu pot spune că am făcut-o anul împrejur şi totuşi), pot s-o fac mult mai repede decât prima dată, nemaivorbind de satisfacţia enormă din cadrul procesului, cât şi la finalul fiecărei „opere”.

Poate pare la fel de simplu dar sunt bună şi  la creşterea florilor de interior, aici am şi mai multă experienţă, deşi destul de diferită.

Cineva m-a întrebat de curând cum de reuşesc să am flori atât de frumoase (oricum nu sunt aşa cum le visez eu, mai am de crescut la acest capitol), nu am ştiut din prima răspunsul, apoi, după ce m-am gândit un pic mi-am dat seama: este vorba de repetarea unor acţiuni ce par monotone şi plicticoase, des, pe parcursul a ani întregi păstrându-ţi dragostea şi reuşind să te bucuri de ceea ce faci şi de fiecare mic progres. Şi mai este ceva, dar despre asta un pic mai jos.

Poate nu veţi fi de acord, totuşi, un lucru la care cred că mă pricep deja destul de bine este scrisul. Din liceu scriu, uneori au fost pauze, la început doar eu şi foaia ştia despre ce scriu, mai târziu multe au rămas doar în calculatorul personal. Am schimbat stiluri, am schimbat scopul pe care vreau să-l ating prin scris, am schimbat publicul ţintă, dar am continuat să scriu, sper eu din ce în ce mai bine.

Nu ştiu dacă deja te-ai prins, aceste lucruri, deşi par diferite ca şi conţinut, au asemănător un mod de a acţiona.

Secretul reuşitei, în toate trei cazuri (şi în multe altele) este în a continua să faci anumite lucruri, chiar şi după ce ai avut nenumărate semne de insucces.

Au fost multe haine (mai ales la început) pe care nu le-am purtat niciodată, sau pe care le-am purtat foarte puţin pentru că am făcut greşeala de a alege aţă necalitativă.

Au fost momente când m-am mutat şi a trebuit să-mi las dragele mele flori acolo, sau momente când florile mele pur şi simplu au îngheţat pentru că eu plecasem la ţară şi nu a fost încălzit apartamentul. Au fost momente când din alte motive (necunoscute mie), unele flori se uscau…

Nu mai vorbesc de literele aşternerea cărora pe hârtie a avut sens doar pentru evoluţia mea.

Au fost multe insuccese…

Ceea ce a funcţionat pentru mine a fost: SĂ MAI ÎNCERC O DATĂ

Şi încă o dată;

Şi încă o dată;

Şi tot aşa…

Nu există secrete ale succesului pe care o dată aplicate vor da rezultate pe termen lung, secretul este în repetiţia unor lucruri, în încercări şi schimbări mici dar perseverente.

Dar mai este un secret…

Pentru că nu putem repeta ceea ce ni se pare fără de sens.

Secretul este să ne placă ceea ce facem, să putem simţi satisfacţie la fiecare pas făcut.

De aceea este foarte important să alegem să ne dezvoltăm în domeniile care ne atrag.

Simplu dar nu uşor, nu-i aşa?

Aştept să-mi spui într-un comentariu ce crezi despre asta?

Care sunt domeniile în care excelezi?

Ce ai făcut ca să ai succes acolo?

Mulţumesc pentru răbdarea de a citi până la urmă!