-
-
Dacă faci asta mă supăr!
-
Dacă mă iubești nu pleca!
-
Dacă îți pasă de mine, nu mă răni!
-
…
De
când eram mici am auzit mesaje directe sau indirecte care ne făceau să credem
că libertatea noastră ar respinge persoanele dragi.
De
când eram adolescenți am văzut cum persoanele par rănite atunci când alegem
ceea ce vrem, ceea ce ne reprezintă, ceea ce contează pentru noi foarte mult.
Azi
aleg să scriu despre iubire, libertate și despre fenomenul care parcă nu le
permit să conviețuiască celor două.
Există
un conflict acut, mai ales în unele perioade ale vieții noastre, de copil, apoi
de adult între a alege ce vreau pentru mine, deci a fi liber și a păstra o
relație plină de afecțiune. Mai întâi învățăm de la mama, care ne ocrotește cum
poate ea mai bine și folosește ”dragostea împotriva libertății”. A fi cuminte
este în fruntea virtuților și ne privează chiar și de la dezvoltare de multe
ori. Mă refer la dezvoltare emoțională în primul rând și a asumării
responsabilității pentru propria viață. A avea libertatea să îmbrac o haină cu
riscul de a-mi fi frig sau cald și a învăța ceva important din asta este
interzis de multe ori, în schimb dacă mă îmbolnăvesc (nu contează din a cui
”vină”), voi fi responsabilizat și pentru starea de neliniște a mamei, deși ar
trebui să învăț doar din însăși faptul că m-am îmbolnăvit.
De
cele mai multe ori ”liber” este perceput ca lipsă de responsabilitate,
neimplicare emoțională, a face anumite lucruri creând disconfort celor din jur.
Nu poți să fii liber dacă iubești și culmea nu poți fi liber dacă o altă
persoană te iubește.
Ești
pus în situația să faci o alegere dintre libertate și relație, dintre a fi
iubit și acceptat de cei din jur și a fi tu însuți.
De
cele mai multe ori acest conflict se acutizează în adolescență (nu doar, totuși
este foarte vizibil și palpabil anume atunci), totul ce vine din exterior și
era acceptat fără ezitări începe să fie respins categoric. Toate lucrurile
valoroase devin fără valoare și invers. Este respinsă chiar și afecțiunea de dragul
găsirii sinelui, de dragul libertății, de dragul lui ”eu aleg!”.
Este
foarte bine să fie comise ”greșeli”, să fie această împotrivire, ca mai apoi,
după copilăria sănătoasă cu acceptarea universală și după adolescența cu
rebeliune să vină alegeri responsabile, cântărite de factori interni.
Iar
dacă nu? Dacă nu am avut o adolescență în care am fost rebeli, în care am făcut
și greșeli, în care nu am fost neapărat un exemplu, atunci?
Atunci
vom avea un conflict care va reapărea de multe ori, mai ales în momente
importante din viață.
Pentru
că pe de o parte avem nevoie să fim iubiți și acceptați iar pe de altă parte
avem nevoie să facem propriile alegeri, iar asta, credem noi, ar exclude-o pe
prima. Este ca și cum un copil de un an vrea să exploreze și totuși nu poate să
nu o țină pe mama de mână pentru că nu are siguranța că mama va mai fi acolo la
întoarcerea lui, dacă pleacă un pas mai departe. Aceste dorințe la fel de
importante îl vor rupe în două părți de multe ori. Va alege uneori să meargă
ceva mai departe apoi va fi bombardat cu învinovățiri și va regreta pierderea
afecțiunii. Altă dată va sta aproape, va fi ”cuminte” dar se va pierde pe sine,
nu va mai ști ce vrea, ce îl reprezintă, care este direcția pe care ar urma-o
dacă ar fi pe deplin responsabil.
Ar
fi minunat să înțelegem că a iubi nu înseamnă a lua libertatea cuiva, ci a da
posibilitatea de a alege, a fi responsabil pentru propria viață și a crede că
persoana iubită este capabilă să-și asume responsabilitatea pentru propria
viață.
De
multe ori am văzut pe rețele o frază adresată femeilor care mă întrista foarte
mult, mă întrista pentru că se pare că foarte multe femei o aplică și au
aplicat-o dintotdeauna. Ea sună cam așa: ”Dacă vrei să fii iubită necondiționat
și pentru toată viața de un bărbat trebuie să ți-l naști”. Oare pentru ce
naștem noi copii? Pentru ca să ne ducă la capăt misiunea pe care nici măcar nu
am fost în stare – să ne accepte/iubească?
Știu
că sunt dură uneori, dar haideți să găsim și soluții, pentru că problema cu
siguranță există. Doar atunci când fiecare dintre noi va avea răspuns la
întrebarea ”ce vreau eu cu adevărat?”, când fiecare va fi conștient de cine
este, care sunt nevoile lui, nu va avea nevoie de un altul ca să-l înțeleagă.
Cu siguranță nu mă refer aici la faptul că e mai bine să fim singuri, nu!
Totuși, celălalt nu ar avea misiunea de a ne ghici nouă nevoile pentru că ”ne
iubește” deci este obligat s-o facă.
Dragostea
adevărată include și libertate, e greu de atins, greu de crescut până la așa
nivel, dar măcar să tindem spre asta. Este greu pentru că am crescut aproape
toți în familii în care a fi liber să alegi însemna a răni pe cineva, în
familii în care formarea noastră a fost mult mai mult sub semnul posesiunii
decât al dragostei și libertății. Totuși este posibil, este posibil să te
bucuri atunci când un copil sau adolescent este rebel și să te îngrijorezi
atunci când nu este…
Este
posibil să înțelegi și să accepți când nu-ți sunt acceptate valorile, când
cineva nu-ți face pe plac, nu pentru că nu te respectă ci pentru că are nevoie
să se împotrivească pentru a se regăsi, sau pentru a se găsi pentru prima dată.
A
ține cu dinții de cineva nu înseamnă a-l iubi, înseamnă a nu avea alte
instrumente pentru a ne bucura de această relație.
Tu
ce alegi azi?
