Când femeia se iubeşte

Cu siguranţă cu ceva mai mult de 2 ani în urmă nu m-aş fi gândit că azi voi scrie aceste rânduri, dar iată, astăzi le scriu.

Eram într-o relaţie cel puţin distructivă (dacă stau să mă gândesc mai bine ar corespunde mai bine-dezastruoasă), foarte puţin din ceea ce se întâmpla, era bun, şi se părea că devine chiar din ce în ce mai rău.

Eram de vreo 4 ani cu un bărbat, de 2 ani stăteam împreună, nu ne căsătorisem încă… cred eu, nu întâmplător.

Deşi se poate spune că ceva ne lega dacă mai eram împreună, acum îmi dau seama că, doar deprinderea, frica de schimbări dureroase, şi trecutul, pe alocuri frumos ne mai ţinea…

Astăzi, dragă femeie, vreau să te mulţumesc că citeşti prin a-ţi împărtăşi un mare secret, pe care eu l-am aflat din experienţa uneori dură, din  multe greşeli, din trecerea destul de dificilă şi de durată, recunosc, de la o relaţie dezastruoasă la una fericită (deşi o relaţie nu e statică, e foarte dinamică şi încă învăţ în continuare cum să am o relaţie din ce în ce mai fericită).

Este un secret care, deşi toate îl ştim, nici pe departe nu-l aplicăm, sau uităm cât de mult contează.

Cea mai importantă diferenţă dintre fosta relaţie şi cea actuală este: ATITUDINEA MEA FAŢĂ DE PROPRIA MEA PERSOANĂ.

 Şi anume acum: AM ÎNVĂŢAT SĂ MĂ IUBESC.

Noi femeile, avem dat de la natură să cerşim iubire, cum anume facem acest lucru?

Dăm foarte multă iubire (mai ales în modul în care aşteptăm să ni se dea-prin grijă, preocupare, uneori să fim sincere – băgat în suflet).

Şi ia ghici ce facem apoi?

AŞTEPTĂM SĂ NI SE DEA ÎNAPOI…

 De fapt nu aşteptăm ci continuăm să dăm, până nu mai putem, reproşăm că nu ni se dă înapoi, învinuim…

mi-aduc aminte ce-mi spunea fostul când afirmam (mare prostie să spui unui bărbat asta dar, cu ruşine recunosc că-i spuneam) că nu mă iubeşte, el îmi răspundea, foarte înţelept „de fapt tu singură nu te iubeşti, şi încerci să ceri asta de la mine”.

Chiar dacă înţelegeam ce spune, ştiam că are dreptate, dar nu ştiam ce să fac.

Ţin minte, la un moment dat am citit un articol, pe un site pentru femei, care mi s-a părut mie atunci că este scris parcă exact pentru mine (de fapt înţeleg acum că multe femei sunt în situaţia mea de atunci), în care autoarea ne îndemna pe noi femeile să ne iubim şi anume, să ne oferim SINGURE ceea de ce avem nevoie ca să ne simţim iubite:

Să vorbim în gând cu noi înşine cu cuvinte frumoase şi de laudă;

Să ne cumpărăm uneori flori ca să ne bucurăm sufletul (pare mare prostie, dar face minuni practica asta);

Să ne facem cadouri (nu-i aşa că pare egoist?);

Să mergem la plimbare singure (nu ca să ne asigurăm cât de nefericite suntem, ci ca să ne bucurăm);

Să ne facem complimente;

Să ne numim în mintea noastră cu diminutive pe care am vrea să le auzim de la partener…

Şi multe alte chestii.

DE CE?

·                    Ca să nu sufocăm partenerul cu aşteptări.

·                    Ca să arătăm universului cum anume vrem să fim iubite.

·                    Ca să ne satisfacem nevoia de a primi dragoste, fără a o primi din exterior mai întâi.

Secretul este că cei din jur se poartă cu noi exact cum ne purtăm noi înşine… cu noi.

E greu la început, când ani de zile ai fost învăţată să dai dragoste, mie mi-a fost foarte greu, dar acum înţeleg că e primul pas important, pe care poţi să-l faci ca să ai o relaţie bună.

Se întâmplă miracole adevărate când înveţi… să te iubeşti.

Şi nu e deloc egoist, din contra, iei înapoi, de pe umerii partenerului responsabilitatea pentru propria ta fericire, iar el, poate acum să-ţi ofere tot ce-i mai bun.

De asta femeile „alintate” sunt atât de iubite…

Acum, în relaţia de faţă, când înţeleg că primesc mai puţin decât aş vrea de la partener, pur şi simplu îmi ofer ceea ce aş vrea să primesc de la el.

Pare ciudat, ştiu, până nu încerci nu ai cum să înţelegi.

Nu e vorba doar să primeşti, dar nici doar să oferi aşteptând că poate, poate, vei primi înapoi.

Bărbaţii nu fac asta şi nu depinde de ei…

Am pregătit un seminar la această temă, vor fi puse în discuţie mecanismele care duc la acest dezechilibru, la fel soluţii foarte simple pentru a putea  schimba situaţia actuală spre bine, oricare ar fi ea (chiar dacă eşti singură) în una mai bună.

Dacă eşti interesată, dă-mi un semn.

Mulţumesc că îţi pasă de viaţa ta într-atât, încât ai citit până la urmă!

Ca florile

După cum florile sunt frumoase, prin ele însele tot aşa femeile sunt, fără să primească frumuseţea din afară.

Dacă punem florile într-un buchet, facem aşa încât să asortăm flori care aparte par prea simple, dar anume ele dau farmec celorlalte flori, şi fiecare are locul şi valoarea sa.

Culorile lor sunt atât de variate şi frumoase,  încât e foarte ciudat să vezi flori, date cu sprayuri colorate, le face să arate neatrăgătoare, chiar dacă ne fură atenţia în primele secunde.

Femeile la fel.

Şi dacă decorăm florile, o facem doar ca să punem frumuseţea lor proprie, pe care deja o au din interior, în evidenţă, nu să o creăm, din exterior.

Parfumul fiecăreia este unic, viu, adevărat, ca şi femeile, care prin armonie lasă în urmă un parfum de feminitate.

Ar părea destul de straniu, să începem a tăia petalele, după o formă anumită, ca să semene cu o anumită floare, pentru că ea, chipurile este mai frumoasă, dar cine a creat standardele? Dacă ar fi toate florile la fel, oare ar mai fi frumoase?

Nu în zadar oamenii preferă flori diferite…

Dacă nu cumva, fără să ne ascultăm inimile, preferăm flori care au fost cele mai cotate, ca fiind frumoase de către nu mai ştiu cine.

Femeie...

Dumnezeu creand femeia, muncea tarziu in cea de a sasea zi. La Dansul a venit un inger si l-a intrebat: “De ce pierzi atata timp pentru lucrul asta?

“Dumnezeu i-a raspuns: “Uita-te la toate detaliile pe care trebuie sa le respect pentru a o face. Ea trebuie sa se spele usor, dar sa nu fie din plastic, sa aiba mai mult de 200 de parti care se misca si in acelasi timp sa fie gratioasa.

Trebuie sa se poata vindeca cand este bolnava; sa poata sa munceasca cate 18 ore pe zi. Ea trebuie sa aiba doar doua maini, dar cu ele sa poata cuprinde mai multi copii deodata si sa ii poata imbratisa in asa fel incat sa le treaca orice durere.”Ingerul a ramas impresionat:

“Este un model standard? Asta e imposibil! Prea multa munca pentru o zi. Lasa pe maine.”

“Nu” a zis Dumnezeu, “o voi termina azi si ea va fi preferata mea.

“Ingerul s-a apropiat si a atins-o: “Doamne, dar e asa de fina!”

“Da, este fina, dar de asemenea am facut-o si foarte puternica. Nici nu poti sa-ti imaginezi cate poate sa suporte si sa invinga. Arata fragila, dar in ea se ascunde o putere imensa.”

“Poate sa gandeasca?” – a intrebat ingerul.

Dumnezeu a raspuns: “Ea poate nu numai sa gandeasca, dar si sa convinga.”

Ingerul a atins obrazul femeii: “Doamne, se pare ca are undeva un defect- are obrazul ud.”

“Nu, nu este defecta,”- l-a corectat Dumnezeu- “acestea sunt lacrimi.”

“Pentru ce sunt ele?” – a intrebat ingerul.

“Prin ele isi exprima tristetea, dragostea, singuratatea, suferinta si mandria.”

Ingerul era cu adevarat impresionat: “Doamne, esti un geniu! Te-ai gandit la toate. Femeia este cu adevarat uimitoare.”

“O, da!” – a spus Dumnezeu. “Ea are puteri cu care poate sa uimeasca barbatul. Ea poate sa rada, atunci cand ii vine sa planga. Ea poate sa zambeasca, atunci cand este speriata. Ea o sa ajute pe altul, atunci cand ea insasi are nevoie de ajutor. O singura privire de a ei poate face ceea ce nici unui barbat nu-i sta in putere…”

Ingerul nu putea scoate nici un cuvant si o privea uluit.

Atunci Dumnezeu a oftat: “Numai ca un lucru la ea nu este in regula. Un singur neajuns, pe care daca ea nu o sa-l corecteze, poate sa-i strice viata.”

“Care este acesta?” intreba ingerul.

“Ea nu-si cunoaste valoarea…”