Ce înseamnă pentru tine să fii femeie?

Ce înseamnă să fii femeie în familia ta?

Care sunt mesajele transmise de membrii ei din generație în generație despre cum este să fii femeie?

Oare tot ce ai auzit, de la oamenii importanți din viața ta, despre sexul cu care te-ai născut ți-a transmis că a fi femeie este ”de bine”?

Cum este văzut acest rol de cei ce ți-au transmis ”secretele” lui, adică părinții tăi? Cum vede feminitatea cea care ți-a dat viață?

De ce te întreb asta?

1.                 Ca răspunzând să înțelegi de unde vin multe convingeri limitative (poate pentru unele dintre noi potențatoare) despre ce înseamnă să fii femeie.

2.                 Ca să înțelegi că nu e simplu să fii feminină atunci când ai motive să crezi că bărbații și calitățile masculine în general, sunt mult avantajați în societatea noastră.

3.                 Pentru a ști ce vindeci, profund în interior, atunci când începi să schimbi lucrurile în viața ta.

Mama mea s-a născut a 6-a fetiță în familie (cele 6 surori aveau un singur frate, care credeți-mă nu era mai avantajat din motiv că i s-au pus pe umeri muuuuulte așteptări). Oare cum este să te naști într-o astfel de familie unde, deși indirect, ți se sugerează că te-ar fi dorit băiat? Să nu mă înțelegeți greșit, nu dau vina pe acei părinți care își doresc băieți, vreau doar să înțelegem unde sunt rădăcinile respingerii în noi a ceea ce este feminin.

În ultima perioadă sunt multe sugestii despre cum poți fi feminină, frumoasă, atrăgătoare, dar oare putem accesa noi aceste lucruri în noi când ”știm” că este un dezavantaj însăși faptul că ne-am născut femei?

Cel mai straniu fapt este că bărbații, în societatea care avantajează pe cei ce au rezultate vizibile, nu par nici ei foarte fericiți. De la ei se așteaptă foarte multe, plus că au de concurat pe două fronturi – cu ceilalți bărbați și cu femeile deopotrivă.

Te invit la o mică cercetare în cadrul neamului tău: Câți copii au fost în familia părinților, dar a buneilor? Câți băieți/fete erau în familie? Au fost doriți, au fost acceptați pentru sexul lor, au fost încurajați să fie ceea ce sunt? În ce perioadă s-a născut mama/bunica/străbunica, erau perioade grele în care să fii femeie însemna să ai mai puține șanse de a supraviețui (mă refer aici la perioade imediat după război sau alte perioade dificile în care nașterea unei fetițe era văzută ca un dezavantaj pentru că erau puțini bărbați maturi și femeile trebuiau să fie ”tari” ca să supraviețuiască)?  

Conștientizarea unor patern-uri care ne blochează este o șansă să putem schimba ceva, este o șansă ca atunci când ne vin iar gânduri de regret că suntem femeie/bărbat să nu le mai dăm putere ci să le schimbăm.

Ca să îndreptăm lucrurile ar fi bine să descoperim de unde cresc, unde sunt rădăcinile, iar acestea sunt foarte departe. Nu spun asta ca să vă sperii ci ca să înțelegem că prin schimbarea câtorva comportamente (așa cum ne sugerează unele articole) cu partenerul de viață sau atunci când căutăm un partener, nu ne schimbăm viața. Pentru că dacă mă machiez, merg în saloane de frumusețe dar cred că a fi femeie e un blestem, degeaba mai întorc bărbații capul, că tot o să cred că vor să profite de ceea ce văd.

Ce înseamnă să fii femeie pentru tine, e ”de bine” sau nu?

Nu contează cine are dreptate atât timp cât te iubesc.

Cine are dreptate?

Cine va ieși învingător din această dispută?

Cine este în drept să spună ultimul cuvânt?

Cine se va simți vinovat?

Conflictele încep întotdeauna cu gândul că doar eu am dreptate, că partenerul greșește, că el este cel care ar trebui să se simtă vinovat și să-și ceară scuze, sau chiar să facă mai multe gesturi frumoase ca să fie iertat. Ceva din mine ceartă, îi vorbește celuilalt, în propria mea minte. Doar că în ”dialogul” interior se aude doar o voce – a noastră, mustrând-ul și învinovățind-ul pe partener, aducând sute de argumente tari și mari că dreptatea e de partea noastră. Este un monolog în care partenerul nu are voce, nu poate să se apere, nu poate aduce și el argumente, este mic, vinovat și tace. Ne simțim răniți, supărați, superiori, celălalt a greșit și trebuie să plătească prin vină.

Dar oare am avea putere în aceste momente să ne punem în pielea lui?

Să vedem dreptatea cu ochii lui?

Să ne vedem pe noi dintr-o parte?

Prea dificil nu-i așa?

Impresia că am dreptate vine din Ego, el este cel care vrea să fie separat de restul. El este rănit, el se vaită, caută vinovați, pentru el este extrem de important să iasă învingător.

Am descoperit (a fost chiar o revelație adevărată, nu citind cărți ci privindu-mă din afară), acum câteva luni cât de mult conta să am dreptate într-o dispută, banală de fapt, cu riscul de a răni un om important pentru mine, cu riscul de a-l îndepărta, cu riscul de a pierde o relație. M-am prins la propriile gânduri cum că aș fi rănită și m-am întrebat – ce anume din mine este rănit? Oare e chiar atât de important să am dreptate?

Citeam despre fenomenul descris aici și nu înțelegeam, era logic parcă, înțelegeam cu mintea dar totuși nu simțeam cât de prostesc ne comportăm uneori, cu toate școlile din spate.

Prostesc pentru că de fapt, nimeni nu are dreptate dacă ”dreptatea” aceasta ne duce la separare, la neînțelegeri, la veșnice argumente în propria noastră minte, fără să-l ascultăm pe celălalt.

Pentru că ar trebui să ne uităm la tot ce se întâmplă de sus, dintr-o parte, nu să ne ”priponim” în propriul nostru ego-u.

Încearcă să te observi după o ceartă, cum gândești, la ce gândești, cum este vocea ta interioară, cum este dialogul (monolog de fapt) pe care îl tot repeți în mintea ta!

S-ar putea să rămâi șocat/ă de ce descoperi.

Și când mă gândesc ce simplu devine după ce învățăm acest mic exercițiu mă întreb: ”De ce nimeni nu mi-a spus secretul mai demult?”  Și da, vine și răspunsul – ”ego-ul meu nu avea cum să-i dea dreptate celui care mi l-ar fi spus, era prea ocupat să certe…”

Tu cum crezi, ai putea să încerci?

Dacă simți că ai curaj, scrie părerea ta într-un comentariu!

Iubire versus libertate

-    

-                     Dacă faci asta mă supăr!

-                     Dacă mă iubești nu pleca!

-                     Dacă îți pasă de mine, nu mă răni!

-                     …

De când eram mici am auzit mesaje directe sau indirecte care ne făceau să credem că libertatea noastră ar respinge persoanele dragi.

De când eram adolescenți am văzut cum persoanele par rănite atunci când alegem ceea ce vrem, ceea ce ne reprezintă, ceea ce contează pentru noi foarte mult.

Azi aleg să scriu despre iubire, libertate și despre fenomenul care parcă nu le permit să conviețuiască celor două.

Există un conflict acut, mai ales în unele perioade ale vieții noastre, de copil, apoi de adult între a alege ce vreau pentru mine, deci a fi liber și a păstra o relație plină de afecțiune. Mai întâi învățăm de la mama, care ne ocrotește cum poate ea mai bine și folosește ”dragostea împotriva libertății”. A fi cuminte este în fruntea virtuților și ne privează chiar și de la dezvoltare de multe ori. Mă refer la dezvoltare emoțională în primul rând și a asumării responsabilității pentru propria viață. A avea libertatea să îmbrac o haină cu riscul de a-mi fi frig sau cald și a învăța ceva important din asta este interzis de multe ori, în schimb dacă mă îmbolnăvesc (nu contează din a cui ”vină”), voi fi responsabilizat și pentru starea de neliniște a mamei, deși ar trebui să învăț doar din însăși faptul că m-am îmbolnăvit.

De cele mai multe ori ”liber” este perceput ca lipsă de responsabilitate, neimplicare emoțională, a face anumite lucruri creând disconfort celor din jur. Nu poți să fii liber dacă iubești și culmea nu poți fi liber dacă o altă persoană te iubește.

Ești pus în situația să faci o alegere dintre libertate și relație, dintre a fi iubit și acceptat de cei din jur și a fi tu însuți.

De cele mai multe ori acest conflict se acutizează în adolescență (nu doar, totuși este foarte vizibil și palpabil anume atunci), totul ce vine din exterior și era acceptat fără ezitări începe să fie respins categoric. Toate lucrurile valoroase devin fără valoare și invers. Este respinsă chiar și afecțiunea de dragul găsirii sinelui, de dragul libertății, de dragul lui ”eu aleg!”.

Este foarte bine să fie comise ”greșeli”, să fie această împotrivire, ca mai apoi, după copilăria sănătoasă cu acceptarea universală și după adolescența cu rebeliune să vină alegeri responsabile, cântărite de factori interni. 

Iar dacă nu? Dacă nu am avut o adolescență în care am fost rebeli, în care am făcut și greșeli, în care nu am fost neapărat un exemplu, atunci?

Atunci vom avea un conflict care va reapărea de multe ori, mai ales în momente importante din viață.

Pentru că pe de o parte avem nevoie să fim iubiți și acceptați iar pe de altă parte avem nevoie să facem propriile alegeri, iar asta, credem noi, ar exclude-o pe prima. Este ca și cum un copil de un an vrea să exploreze și totuși nu poate să nu o țină pe mama de mână pentru că nu are siguranța că mama va mai fi acolo la întoarcerea lui, dacă pleacă un pas mai departe. Aceste dorințe la fel de importante îl vor rupe în două părți de multe ori. Va alege uneori să meargă ceva mai departe apoi va fi bombardat cu învinovățiri și va regreta pierderea afecțiunii. Altă dată va sta aproape, va fi ”cuminte” dar se va pierde pe sine, nu va mai ști ce vrea, ce îl reprezintă, care este direcția pe care ar urma-o dacă ar fi pe deplin responsabil.

Ar fi minunat să înțelegem că a iubi nu înseamnă a lua libertatea cuiva, ci a da posibilitatea de a alege, a fi responsabil pentru propria viață și a crede că persoana iubită este capabilă să-și asume responsabilitatea pentru propria viață. 

De multe ori am văzut pe rețele o frază adresată femeilor care mă întrista foarte mult, mă întrista pentru că se pare că foarte multe femei o aplică și au aplicat-o dintotdeauna. Ea sună cam așa: ”Dacă vrei să fii iubită necondiționat și pentru toată viața de un bărbat trebuie să ți-l naști”. Oare pentru ce naștem noi copii? Pentru ca să ne ducă la capăt misiunea pe care nici măcar nu am fost în stare – să ne accepte/iubească?

Știu că sunt dură uneori, dar haideți să găsim și soluții, pentru că problema cu siguranță există. Doar atunci când fiecare dintre noi va avea răspuns la întrebarea ”ce vreau eu cu adevărat?”, când fiecare va fi conștient de cine este, care sunt nevoile lui, nu va avea nevoie de un altul ca să-l înțeleagă. Cu siguranță nu mă refer aici la faptul că e mai bine să fim singuri, nu! Totuși, celălalt nu ar avea misiunea de a ne ghici nouă nevoile pentru că ”ne iubește” deci este obligat s-o facă.

Dragostea adevărată include și libertate, e greu de atins, greu de crescut până la așa nivel, dar măcar să tindem spre asta. Este greu pentru că am crescut aproape toți în familii în care a fi liber să alegi însemna a răni pe cineva, în familii în care formarea noastră a fost mult mai mult sub semnul posesiunii decât al dragostei și libertății. Totuși este posibil, este posibil să te bucuri atunci când un copil sau adolescent este rebel și să te îngrijorezi atunci când nu este…

Este posibil să înțelegi și să accepți când nu-ți sunt acceptate valorile, când cineva nu-ți face pe plac, nu pentru că nu te respectă ci pentru că are nevoie să se împotrivească pentru a se regăsi, sau pentru a se găsi pentru prima dată.

A ține cu dinții de cineva nu înseamnă a-l iubi, înseamnă a nu avea alte instrumente pentru a ne bucura de această relație.

Tu ce alegi azi?