Nu contează cine are dreptate atât timp cât te iubesc.

Cine are dreptate?

Cine va ieși învingător din această dispută?

Cine este în drept să spună ultimul cuvânt?

Cine se va simți vinovat?

Conflictele încep întotdeauna cu gândul că doar eu am dreptate, că partenerul greșește, că el este cel care ar trebui să se simtă vinovat și să-și ceară scuze, sau chiar să facă mai multe gesturi frumoase ca să fie iertat. Ceva din mine ceartă, îi vorbește celuilalt, în propria mea minte. Doar că în ”dialogul” interior se aude doar o voce – a noastră, mustrând-ul și învinovățind-ul pe partener, aducând sute de argumente tari și mari că dreptatea e de partea noastră. Este un monolog în care partenerul nu are voce, nu poate să se apere, nu poate aduce și el argumente, este mic, vinovat și tace. Ne simțim răniți, supărați, superiori, celălalt a greșit și trebuie să plătească prin vină.

Dar oare am avea putere în aceste momente să ne punem în pielea lui?

Să vedem dreptatea cu ochii lui?

Să ne vedem pe noi dintr-o parte?

Prea dificil nu-i așa?

Impresia că am dreptate vine din Ego, el este cel care vrea să fie separat de restul. El este rănit, el se vaită, caută vinovați, pentru el este extrem de important să iasă învingător.

Am descoperit (a fost chiar o revelație adevărată, nu citind cărți ci privindu-mă din afară), acum câteva luni cât de mult conta să am dreptate într-o dispută, banală de fapt, cu riscul de a răni un om important pentru mine, cu riscul de a-l îndepărta, cu riscul de a pierde o relație. M-am prins la propriile gânduri cum că aș fi rănită și m-am întrebat – ce anume din mine este rănit? Oare e chiar atât de important să am dreptate?

Citeam despre fenomenul descris aici și nu înțelegeam, era logic parcă, înțelegeam cu mintea dar totuși nu simțeam cât de prostesc ne comportăm uneori, cu toate școlile din spate.

Prostesc pentru că de fapt, nimeni nu are dreptate dacă ”dreptatea” aceasta ne duce la separare, la neînțelegeri, la veșnice argumente în propria noastră minte, fără să-l ascultăm pe celălalt.

Pentru că ar trebui să ne uităm la tot ce se întâmplă de sus, dintr-o parte, nu să ne ”priponim” în propriul nostru ego-u.

Încearcă să te observi după o ceartă, cum gândești, la ce gândești, cum este vocea ta interioară, cum este dialogul (monolog de fapt) pe care îl tot repeți în mintea ta!

S-ar putea să rămâi șocat/ă de ce descoperi.

Și când mă gândesc ce simplu devine după ce învățăm acest mic exercițiu mă întreb: ”De ce nimeni nu mi-a spus secretul mai demult?”  Și da, vine și răspunsul – ”ego-ul meu nu avea cum să-i dea dreptate celui care mi l-ar fi spus, era prea ocupat să certe…”

Tu cum crezi, ai putea să încerci?

Dacă simți că ai curaj, scrie părerea ta într-un comentariu!