Creşterea interioară

Am auzit recent un fenomen care mi s-a părut uimitor şi mă tot gândeam la el zilele trecute.

Atunci când este semănat un bambus acesta nu creşte în exterior timp de jumătate de an, în schimb el dezvoltă o rădăcină foarte puternică şi adâncă, în sol. După ce rădăcina este destul de bună şi solidă, apare bambusul la suprafaţă, putând acum să crească spre cer cu viteză ce a uimit întotdeauna.

Oare om fi şi noi oamenii la fel?

Oare atunci când pare că depunem eforturi enorme în anumite domenii şi „nu se vede creşterea”, o fi din cauza că, energia şi resursele noastre sunt îndreptate spre creşterea a ceva ce nu putem vedea, dar are un rol foarte important la fel ca rădăcinile bambusului?

Cred că da şi, mai cred că uneori termenii pe care Universul ni-i impune pentru acea creştere interioară, ni se par deseori prea mari pentru că, presupune să dăruim ceea ce suntem pentru a deveni ceea ce suntem chemaţi să fim ani buni, uneori chiar zeci de ani.

Dar altfel nu e posibil, doar o rădăcină puternică ne-ar permite să creştem mult în afară.

Poate se aplică şi în relaţii – vrem rezultate imediate pe când avem încă muuuuult de lucru la ceea ce suntem. Cred că este bine că nu găsim imediat „alesul inimii”, sau găsim „aleşi temporari” doar, este pentru că am strica tot dacă am găsi acum. Cum crezi că ar fi relaţia (exteriorul), dacă ceea ce eşti (rădăcina), nu ar fi destul de bună, ar putea creşte foarte mult?

Dar să nu mergem în extreme, desigur ce am scris mai sus nu înseamnă că nu merităm un partener bun, înseamnă doar să nu căutăm un partener doar pentru a ascunde faptul că demult nu mai suntem conştienţi de ce avem adânc în noi.

Pe de altă parte, dacă ai semănat ceva şi nu sunt încă rezultate: ai răbdare, va dura ceva până vor fi, important este că ai făcut partea ta de lucru, celelalte se vor întâmpla de la SINE…