Cine e de vină?

Este o temă foarte şi foarte delicată, dacă simţi că nu ai curaj, mai bine las-o baltă!

Este o temă care şi pe mine mă face să mă simt… delicat.

Ştiu că noi toate, avem, mai mult sau mai puţin, din asta, iar dacă se găseşte una din voi care să afirme că nu – niciodată nu a avut cel puţin tentaţia, voi considera că minte.

Ia să vedem:

Starea de victimă…

Sună cunoscut?

Deşi bărbaţii au şi ei câte un pic din asta, totuşi, când aud cuvântul „victimă”, nu ştiu din ce cauză, mă gândesc imediat la o femeie, şi ca să vezi, un tip anumit de femeie…

Este o temă cel puţin grea.

Este foarte greu să nu te plângi, cel puţin în sinea ta (făcând o „mutră” înăcrită), că transportul public este plin de oameni ia ghici de care – nepoliticoşi, care nici măcar nu observă ce obosită după serviciu eşti.

Este foarte greu să nu te simţi „leşinată de oboseală”, când vii de la serviciu şi, plus la toate ai de gătit, de făcut curat şi încă nu mai ştiu câte „pe cap”.

Este greu să nu-i spui prietenei că soţul este un „neisprăvit”, iar copiii (de parcă doar tu ai avea), sunt neascultători.

Noi ne plânge prea des şi astfel respingem oamenii din jur, pentru că cu siguranţă nu vă este plăcut să ascultaţi cum cineva se plânge (păi sigur, grijile mele sunt mai mari, ce a venit şi asta cu problemele ei mărunte, ce astea-s probleme?).

Dar mai ales, noi ne plângem prea, prea mult în gând.

Şi eu fac asta, deşi încerc, periodic să mă opresc, reuşesc doar să conştientizez mult mai des ce gândesc, şi să opresc, este destul de greu, dar începe totul de la a recunoaşte ce se întâmplă şi de ce.

Am încercat în momentul în care am conştientizat asta, să caut care ar fi intenţia pozitivă a „victimuţei” din fiecare din noi, pentru că aşa am numit-o.

Este o parte din noi care, de fapt, ne vrea binele, din această cauză, nu e bine deloc s-o alungăm pur şi simplu din noi (nici nu ne va ieşi nimic).

Ea doreşte să te odihneşti mai mult dar plasează cumva responsabilitatea în afara ta, astfel „toţi sunt de vină”, totuşi, nu se rezolvă nimic, pentru că, gândurile că din cauza lor tu nu te odihneşti, te obosesc şi mai mult.

Soţul, şeful, copilul, părinţii, toţi sunt de vină că tu/eu, nu suntem fericite.

Dar ce rezolvă asta până la urmă?

Nimic, crede-mă, iar dacă vrei, analizează singură şi te vei asigura – Nu rezolvă absolut nimic!

Câteva zile în urmă mergeam la un copil (pentru că lucrez cu copiii), care stă undeva n pic în afara oraşului, de fapt într-o zonă unde transportul e un pic mai departe. De fiecare dată când merg la ei, am un dialog interior foarte asemănător: pentru ce merg eu atâta pe jos, şi-au luat şi ăştea casă nu ştiu pe unde, bine că ei au maşină, iar eu nu am… culmea, că ultima dată era şi foarte frig, deci vă imaginaţi ce era în mintea mea.

Tocmai victimuţa din mine înflorea.

Până la un moment când pur şi simplu am conştientizat ce se întâmplă de fapt:

Din cauza că EA vrea să se manifeste atât de „înfloritor” uneori, opreşte lucrurile frumoase să se întâmple, gândurile mele sunt doar negative în asemenea momente, deci, nu pot atrage nimic mai bun, ba din contra, plângându-mă întruna atrag tot mai mult şi mai mult din aceleaşi probleme.

În momentul acela, m-am oprit, chiar fizic din mers şi parcă am văzut lucrurile din alt unghi, am început să văd, mai întâi voluntar, apoi venea de la sine, toate lucrurile bune ce aveau loc: că pot merge pe jos, că respir aer curat (pentru că e o zonă mai aproape de pădure), că mă simt bine (am fost răcită până o zi înainte de asta), că am conştientizat-o pe victimuţa mea, că ea îmi doreşte binele…

Nu-ţi va veni să crezi:

După vreo 5 minute de „gândit” astfel – nu-mi mai era defel frig!

Uraaaaaaaaaaaaaa!

Doamne ce descoperire, de fapt redescoperire.

Este un început greu, te cred, dar să ştii că merită, chiar dacă ai încercat să lucrezi şi anterior cu „victimuţa” din tine, crede-mă, merită să mai încerci, noi femeile suntem minunate şi fără ea la „tron”.

Ce zici, ai curajul să-mi spui de a ta într-un comentariu?